Stimate Domnule Dr. Stroe,
Stimati Co-adresanti,
Prin faptul ca ati dat mai departe mesajul reprodus mai jos lasati sa se inteleaga ca implicit ati fost de acord cu continutul sau, in particular cu "STOP GENOCIDULUI DIN SANATATE".
Consider oportun sa va aduc la cunostinta ca in 2005 am difuzat pe net documentul Manifest, aici atasat, care se incheia cu o serie de interogatii adresate societatii civile, printre care urmatoarea.
De ce societatea civilă crede că poate dormi liniştită în România, în timp ce, în spatele uşilor închise, armata albă aplică politica lipsei oricărei răspunderi faţă de societatea civilă, ceea ce duce la tolerarea unui grad de incompetenţă ce ar un putea degenera într-un adevărat genocid?
Asadar, inca de acum cinci ani trageam un semnal de alarma aducand in discutie termenul pe care-l vad folosit in protestul de azi.
Dar semnalul meu de alarma n-a fost luat in seama la vremea respectiva de nimeni. Si atunci, la fel cum foarte probabil si acum, subsemnatul este vazut drept un "tzacanit" care ridica o problema "familiala" legata de accesul la dosarul medical la rangul de problema nationala.
Insa in modesta mea opinie, eu cred ca ar trebui sa fie evident pentru oricine ca secretul merge mana in mana cu nelegiurea si ca la adapostul secretului instalat prin lege, cel ce are de comis nelegiuri le poate comite linistit si in deplina siguranta.
Cine nu se stie vinovat nu are de ce sa se ascunda.
Cum vi se pare faptul ca statul incearca pe toate caile sa patrunda in spatiul nostru privat, cu tot felul de mijloace audio-video-numerice de urmarire, pentru a sti ce facem pas cu pas (la care unii slugarnici se si grabesc sa raspunda exact ca mai sus - "nu ma simt vinovat deci nu am de ce sa ma ascund") versus faptul ca acelasi stat nu ne da voie sa patrundem dincolo de usile ferecate ale armatei albe pentru a sti ce fac ei cu cei iubiti ai nostri?
Mesajul pe care l-am primit se incheia cu chemarea imperativa "URMARESTE SI DA MAI DEPARTE!".
Ce sa dau mai departe? Un nou semnal de alarma? Ca sa mi se reproseze iar, daca as folosi ca in trecut o lista extinsa de adrese, ca deranjez cu insistentele? Asa cum mi-a ajuns la urechi in timpul expunerii pe care am facut-o la ADR?
Dar atunci intreb la randul meu, pe nimeni nu deranjeaza si mai ales nu ingrijoreaza ca de opt ani statul imi pune cu insistenta in fata aceeasi motivatie absurda si mecanica, pesemne dictata de undeva din spatele usilor inchise - ca este "dreptul la privatiune" al pacientului ca familia sa nu stie de el! Noi vom inceta curand sa ne pierdem orice drept la privatiune pe cand saracii pacienti se adancesc tot mai mult de nu-i mai scapa nimeni din groapa "dreptului la privatiune"!
Statul imi impune sa cred ca un membru al familiei asupra caruia noi am vegheat zile si nopti de-a randul s-ar fi lepadat de familia lui in cursul ultimelor zece ore ale vietii. Noi, familia, suntem cei ce ne-am luat pe umeri raspunderea administrarii unui tratament controversat fiindca tot ei, armata alba, l-au trimis acasa mai devreme pe pacient. Noi, familia, am fost martori la efectele secundare devastatoare ale acelui "tratament" care au adus celui iubit al nostru un sfarsit nedemn pe care nu-l merita si au intunecat ultimele noastre amintiri despre el. Si acum vin acei talhari nerusinati care l-au luat de la noi ca sa-i dea lovitura finala si se interpun intre el si noi, prefacandu-se in aparatorii ipocriti ai "privatiunii pacientului"!
Pe nimeni nu ingrijoreaza si nimanui nu-i suna un clopotel ca asezarea "privatiunii" unei persoane deasupra drepturilor si intereselor familiei inseamna, in fapt, un nou pas spre desfiintarea familiei? Ca in acest fel se desfiinteaza chiar si art. 26 din Constitutie, care protejeaza in egala masura viata privata si viata familiala?
In motivarile pe care le-am adus atat la tribunal cat si la curtea constitutionala, am aratat ca a justifica interdictia accesului membrilor familiei la dosarul pacientului defunct ca fiind expresia "implicita" a "optiunii" pacientului in lipsa unui inscris explicit, reprezinta un act discriminatoriu fata de pacientii care, din cauza maladiei insasi sau alte motive, se afla in stare de incapacitate mentala si prin urmare incapabili de a exprima orice fel de optiune. De fiecare data, acest argument nu a primit nici atentie, nici raspuns. Statul orwellian bate la usa! Ca in statul orwellian, daca un motiv/argument/fapt nu convine statului, atunci el pur si simplu nu exista. Nu exista pacient incapabil. Toti sunt atat de "capabili" incat intr-un glas toti cer ca familiile sa nu aiba acces la dosarele lor.
Imi fac prin urmare datoria de a urma chemarea de a "da mai departe", dar, asa cum am spus, folosind o lista de adrese redusa, adica numai cei pe care-i stiu personal (cu unele exceptii usor de inteles). Ca sa nu mai deranjez pe cei care si-au asigurat pe alte cai ingrijirea celor apropiati si, mai ales, varstnici, probabil prin contacte la nivel inalt sau prin strainatati, si care prin urmare nu sunt incomodati de rigorile legii 46/2003 a redutabilului dosar secret fiindca acestea nu actioneaza asupra lor.
Florin Constantiniu
"Pe roman nu-l intereseaza situatia generala. Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde! (...) Cum sa indrepti o tara , cand cetatenii ei se gandesc fiecare la sine si nu la binele comun?"
Cu deosebita stima,
D. Vuza
Sursa: MCP Press Agency, Irina Zaharia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu